Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Cand recunostinta vine prea tarziu...

Tine de vocatia noastra de bocitoare sau doar de neputinta de a ne arata respectul si iubirea fata de semenii nostri si de realizarile lor cat ei sunt inca in viata? Acum o intreaga planeta isi smulge parul de durerea, de neputinta, de furia nascute in urma atentatului de la Paris, de la redactia saptamanalului Charlie Hebdo. Toti suntem Charlie, desi cumplit de putini se straduiau sa salute curajul jurnalistilor publicatiei cat ei scoteau pe piata numere incendiare, de-o obraznicie frizand deopotriva si absurdul, si dementa, si geniul, dar si cand, asa cum se intampla cu presa din intreaga lume, se luptau cu greutatile pietei, ale marketingului, ale vanzarilor, ale recunoasterii libertatii lor de expresie.
Asa facem cu toate, iar recunostinta vine, foarte adesea, prea tarziu…
Cu o luna inainte sa moara Laura Stoica, facuseram cu ea un interviu si o sedinta foto. De amplasat undeva, in interiorul revistei. Laura m-a intrebat, delicata, daca nu cumva as putea s-o asez si pe coperta. Dar eu m-am scuzat ferm, precizand ca am ceva deja stabilit, in vreme ce in minte mi se invarteau considerente legate de audienta, de marketing, de procente din vanzari care atarna de notorietatea vedetei asezate pe coperta. Apoi s-a intamplat nenorocirea. Iar eu am avut o zi si o noapte in care m-am intrebat daca nu cumva acum ar fi momentul sa fac coperta pe care si cantareata si-ar fi dorit-o. “O sa ai vanzari fabuloase!”, mi-au spus toti colegii mei jurnalisti, care nu s-ar fi incarcat cu pacatul alegerii, nealegerii mele. N-am facut niciodata o coperta cu Laura Stoica, pentru ca mi-a fost rusine sa fac prea tarziu ceea trebuia facut atunci cand ingerii deschisesera o poarta spre lumina si frumusete, spre o oportunitate demna si splendida, atat de fireasca. Iar acum ma uit in jur ca exista festivaluri care ii poarta numele, si glasul ei este considerat un reper, desi, inainte sa moara, producatorii de spectacole sau emisiuni cam strambau din nas cand auzeau de ea…
La fel de defazat, o iubesc pe Marilyn Monroe, a carei figura splendida si blonda zambeste trist din toate tablourile casei mele. As vrea sa ma teleportez in vremea ei si sa o apar de relele lumii, inclusiv de ea insasi si de ambitiile sale. Dar nu se mai poate. Mi-e draga Britney Spears, si nu stiu cum sa fac s-o scutesc de hlizeala planetara pe seama ei, desi ii ascultam cu totii cantecele si lacrimam. Mi-e tare draga Miley Cyrus, o admir pentru talentul sau enorm si mi-e ciuda ca face atatea prostii, cum fac asa de des tinerii talentati si speciali. Cum s-o apar?!
Si azi, in zile in care admiram cu totii talentul si indrazneala jurnalistilor francezi, mi-e mai ciuda ca oricand pe lumea asta in care numai cate o moarte mai e in stare sa ne zgaltaie din nesimtire, sa ne mai aduca in suflet un dram de respect. Si ma intreb: ce facem? Asteptam sa moara rand pe rand vedetele noastre ca sa putem sa ne amintim ca le-am adorat ani si ani la randul? Trebuie sa cerem destinului sa-i matraseasca pe oamenii curajosi, frumosi – artisti, sportivi, jurnalisti… – care au iesit din rand, care s-au remarcat, ca sa ne amintim ca ei sunt si au fost dintotdeauna mai buni ca noi, mai curajosi, mai speciali? As vrea sa nu fie asa…
-sursa-

Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu